La sfârșit de an, mereu ne place să tragem linie și să ne uităm mai bine în oglindă. Ce am realizat în 2018? Ce am reușit să duc la bun sfârșit sau ce am reușit să încep după mulți ani de căutare? Ce pot bifa? Asta ne place, de tare multe ori. Să bifăm. Să ne bifăm pe noi înșine, pentru ca atunci când punem creionul jos să avem un sentiment de satisfacție personală. „Sunt bun. Am făcut ceva, n-am stat degeaba. Bravo mie.”
Dar oare câți dintre noi stăm să ne privim îndelung chipul în oglindă, sau mai bine zis – dincolo de el – încercând să descoperim oare unde mai este acum copilul nostru interior? Oare în acest an ce revelații despre Misiunea mea personală am avut? În ce m-am refugiat, de cine am fugit și de ce? Mi-am pus mie granițe sau altora? Mi-am dezvoltat vreun pic inteligența emoțională? Oare în 2018… mi-am amintit de mine? De mine cel adevărat?…
Acest interviu vine în momentul perfect, de la omul perfect. E ca să știm ce să privim în oglindă…
1. Cine este Vistiana Long? Vă rugăm să vă prezentați în câteva cuvinte – multe sau puține, cât credeți de cuviință.
Cred că noi oamenii cu toții suferim la un moment dat. Unii mai mult, unii mai puțîn, dar felul în care întâmplările vieții își pun pecetea asupra personalității noastre nu e comparabil… Apoi, unii își închid durerea într-o cutie și o cară așa, în interior, adesea uitând de ea. Alții, plini de curiozitate și curaj, o deschid și muncesc zdravăn să dea un sens și o formă cioburilor găsite acolo. Iar alții, ca mine, după toată strădania asta, au făcut chiar o pasiune din rearanjarea și lipirea „cioburilor”, așa că pornesc la a-i ajută și pe alții în treaba asta minuțioasă și transformatoare.
Da, sunt un om care a făcut din cenușa suferinței piatră pentru trepte pe care să urc și eu și alții. Sunt un om care nu se (mai) sperie în fața durerii omenești, ci vede materialul în care această se poate transformă pentru a servi evoluției personale și spirituale. Sunt un om care iubește viața și iubește oamenii. Dacă într-o zi nu aș mai practica psihoterapia ca profesie, aș practica-o oricum sub altă formă. Pentru că mai mult decât o pasiune, atitudinea terapeutică simt că mi-a devenit stil de viață.
2. Pe site-ul www.vistianalong.ro, la capitolul Despre mine, ați scris… „Acum doisprezece ani mi-am amintit de mine…”- ce înseamnă de fapt a-ți aminti de tine?
Când suntem copii, fără să ne gândim a pune în cuvinte, pur și simplu știm cine suntem. Pentru că a ști cine ești, nu se gândește ci se simte. Dificultățile relaționale și lipsa de suport emoțional adecvat ne fac însă apoi, de-a lungul timpului, să ne depărtăm de noi înșine. Suntem nevoiți să ne ducem atenția în exterior, pe de o parte pentru că ne găsim nevoiți la a veghea pentru siguranța noastră, pe de altă parte pentru că sunt momente în care ce simțim e prea greu de dus și avem nevoie să fugim de emoțiile noastre.
Interiorul nostru rămâne astfel că o casă părăsită în care în absența noastră se întâmplă lucruri neplăcute…
A-mi aminti de mine înseamnă că „m-am întors acasă„. Mi-am reîntors privirea în interior, că să aflu din nou cine sunt.
3. Ce sunt poeziile terapeutice? Ce ne puteți spune despre cartea dvs, Esențe de viu?
Poezia a fost de când eram copil un instrument terapeutic pentru mine. Copiii au, toți, un terapeut interior iscusit și dacă au condiții să-l manifeste, își pot repara tot ce au nevoie să repare. Terapeutul meu intern mă invită să pictez și să scriu.
A fost o vreme când mecanismele mele de supraviețuire au preluat controlul și un timp creativitatea mea a lăsat loc părții mele pragmatice și raționale. Ceea ce nu a fost rău cu totul – atunci am făcut afaceri care mi-au permis libertatea financiară de mai târziu – dar emoțiile neglijate în timp au făcut ravagii în viața mea, în planul relațiilor și al sănătății. La un moment dat, în procesul meu de reîntoarcere la mine, am început să scriu iar poezii care să exprime descoperirile mele, trăirile mele, împletite apoi cu descoperirile mele din plan profesional. Mi-a plăcut să le scriu. Uneori, după ce scriam pe nerăsuflate o poezie, o citeam și plângeam. Parcă îmi era trimisă de undeva să mai deschidă o cutie, să mai deblocheze o supapă, și să-mi dea un imbold să mai fac pași către mine.
Pe unele le-am citit și altora și au constatat că le făceau bine. Așa că la un moment dat, am făcut o selecție și le-am pus pe cele selectate într-un volum. De atunci, tot primesc mesaje de la oameni pentru care anumite versuri, altele pentru fiecare, au deschis o poartă către o nouă înțelegere sau către o nouă simțire.
4. Care este viziunea dvs asupra copiilor ascultători? Cât de mult le îngrădește această cerință a adulților, libertatea și dezvoltarea?
Fiecare om are un dicționar interior și e important ca înainte de a discuta un concept, să stabilim ce înseamnă el pentru noi. Eu numesc copii ascultători acei copii care pentru a-și asigura atenția, acceptarea și valorizarea părinților (nevoi aproape vitale!), sunt determinați să renunțe la propriile păreri, dorințe și chiar nevoi. În timp, neexersandu-le, ei nici nu mai sunt conștienți de ele. Așa că ajung, chiar și la vârsta adultă, să nu mai știe ce vor, ce nevoi au și ce cred. Căutăm apoi acea revenire la noi de care vorbeam și mai devreme, la a reînvăța să ne simțim pe noi dincolo de restricții și dincolo de strădania de a a nu supăra mai întâi părinții și apoi pe alții.
5. Ce înseamnă refugiul copiilor în lumea virtuală? Dar a adulților?
Câteodată, când e prea vraiște în casă, îți vine literalmente să fugi. Să evadezi! Și tare ți-ar placea ca, în timp ce tu te plimbi prin parc sau vezi un film la cinema, lucrurile să se aranjeze în lipsa ta și când te întorci să fie curat, cald și bine…
Or, dacă în planul ăsta concret știm ca asta nu se poate și e nevoie sa punem osul la treabă, în planul emoțional adesea nu ne prindem că lucrurile stau fix asa, așa că evadăm și tot evadăm, doar doar s-o întâmplă vreo minune în timp ce noi suntem plecați…
Iar în ceea ce-i privește pe copii, sunt chiar îndreptățiți să funcționeze așa, pentru că la ei minunea chiar trebuie să vină din exterior. Copiii dezvoltă abilități de „a face curat” în planul lor emoțional, doar întâlnind adulți capabili să facă asta cu ei înșiși și cu ei, cu copiii. Dar desigur, și adulții au fost cândva copii care nu au avut astfel de adulți în viață lor, așa că adesea nici ei nu se pot ocupa sănătos de emoțiile lor și ale copilului. Mergând pe firul istoriei, ajungem, nu departe, la generații unde nevoia imperioasă de supraviețuire făcea că orice atenție la planul emoțional să pară chiar ridicolă.
E lesne de înțeles de ce acum, când nu mai suntem atât de ghidați de instinctele de supraviețuire ci de valori mai înalte, avem nevoie să lucrăm cu noi și să dezvoltăm acele abilități de a ne ocupa de interiorul nostru.
6. Granițele personale – ce accent puneți pe ele? De ce sunt atât de importante pentru noi?
Cu fiecare client, mai devreme sau mai târziu, lucrez implicit și explicit pe tema granițelor personale. Implicit înseamnă că pe tot parcursul procesului terapeutic sunt atentă la menținerea – cu fermitate și blândețe – a propriilor mele granițe, pentru că doar în relație cu cineva care este conștient de granițele lui, le poate dezvolta și cel care nu a avut ocazia să le dezvolte încă.
Ce sunt granițele personale?
Sunt acele bariere pe care le trasăm în plan abstract, subtil sau concret, menite să ne protejeze de tot ce nu este sănătos sau confortabil pentru noi. Cu cât ne sunt mai clare și cu cât ne simțim mai liberi să le susținem, cu atât mai ușor și liberi curgem prin viață. Pentru că această curgere, această libertate de a fi, este dată de siguranță. Iar sentimentul de siguranță îl dobândim nu când totul e „bine” în exterior, ci când am încredere că indiferent cum stau lucrurile în exterior, eu sunt capabil să detectez și să evaluez ce îmi priește și ce nu, și să pot să pun o graniță clară, fermă între mine și ce nu-mi convine.
Dat fiind că în copilărie nu ne-au fost nici încurajate, nici respectate granițele pe care instinctiv sau intuitiv le puneam între noi și ce nu ne plăcea, cu timpul cei mai mulți ne-am pierdut capacitatea de a ni le cunoaște și exprima. De aceea ne simțim adesea expuși și neputincioși în față unor situații de care ne-am putea proteja cu ușurință, dacă doar am fi mai în contact cu noi înșine.
Începutul conștientizarii granițelor personale aduce de obicei schimbări minunate în viață oamenilor, chiar dacă apoi exersarea și stăpânirea lor e un proces care ține o viață…
7. Cum ați defini inteligența emoțională? Dar cea corporală? și… cum le putem accesa?
Atunci când cei mari din viața noastră de copii ne-au încălcat granițele personale – chiar dacă cu scopul de a ne face bine – ei ne-au transmis, fără să vrea, mesajul că ceea ce simțim noi nu contează. Așa li s-a transmis și lor când erau mici, și părinților lor, pentru că au fost generații în care chiar nu a contat. Când tot ce contează e să nu mori, nu ai timp să-ți pese și să fii atent la ce simți (deși adesea tocmai a-ți păsă și a fi atent la ce simți, te poate salva!)
Când nu contează ceea ce simți, nu mai are rost și nici nu mai știi să fii atent la ce simți. De altfel, în timp, poate chiar te–ai simțit nevoit să anesteziezi o parte din simțuri, să simți mai puțin, că să poți să faci față sarcinilor vieții. Astfel începi să funcționezi cumva mecanic, dar – până la un moment dat – e important că funcționezi…
Numai că granițele personale sănătoase, de care spuneam adineauri, se cunosc prin a simți. Or, cu capacitatea de a simți diminuată, putem intra în acest cerc vicios: nu simt ca să-mi fie bine dar nu îmi e bine pentru că nu simt.
Inteligența corporală este despre a simți. Despre a ne da voie să simțim. Orice. La început poate fi durere. De frica ei blocăm simțitul. Dar netrăită, ea nu se consumă; rămâne în corp, că un depozit blocat de energie, care ne împovărează.
Inteligența emoțională este despre abilitatea de a interpreta corect pentru noi ceea ce simțim. Fără o interpretare corectă, nu putem da sens trăirilor din interiorul nostru, ne putem speria de ele, sau nu știm să folosim informația pe care ne-o dau.
Din punctul meu de vedere, în procesul de reîntoarcere în hățișul simțurilor noastre, avem cu toții nevoie de un ghid care a trecut el însuși deja prin acest proces.
E nevoie de un spațiu de încredere în care să ne putem da voie, din nou, să ne reconectam cu simțurile noastre și ușor ușor să reînvățăm să le auzim mesajele.
8. De ce cred oamenii că se nasc pentru Luptă? Cum îi îndemnați să își schimbe mentalitatea, întru Armonie și nu Zbatere continuă?
Imaginează–ți că ești într-un loc pe care îl percepi ca fiind periculos. Ai toate simțurile activate că să poți percepe din timp semnele că vei fi atacat, pentru a putea acționa din timp pentru apărarea ta. Creierul este mereu activ ca să poți lua rapid decizia de a lupta sau a fugi, în funcție de resursele tale în raport cu situația dată. Mușchii sunt încordați că să se poată mobiliza rapid fie spre atac, fie spre retragere.
Deodată, în tot acest iureș, auzi un îndemn: relaxează-te. Viața e frumoasă. Nu ai de ce să te lupți. Trăiește în armonie!…
Deși intenția și ideea îndemnului sunt frumoase, e destul de puțin probabil să aibă efect. Realitatea ta e că în acel moment eșți în pericol. Conform a ceea ce ai învățat până în acel moment despre viață și despre lume. E nevoie că cel care ți se alătură să accepte să vadă pentru o vreme lumea prin ochii tăi, să înțeleagă în ce fel ai ajuns să o vezi așa, abia apoi, prin liniștea lui interioară, să-ți transmită pacea și încrederea pe care el/ea le experimentează.
Așa fac. Intru, pe măsură ce sunt lăsată, în lumea clientului meu, cu respect, delicatețe, blândețe și acceptare, și acolo, printr-o atitudine caldă, relaxată și iubitoare, resădesc, încet, starea de siguranță. Doar așa, pe măsură ce ne simțim în siguranță, putem lăsa deoparte, ușor–ușor, mecanismele de apărare și ne putem regăsi trăind în armonie.
9. Cum vă vedeți peste 5 ani din punct de vedere al Carierei?
Sunt mulțumită de cum merg lucrurile in aria mea profesională și nu am planuri mari de transformare. În mare, mă vad peste cinci ani făcând ce fac și acum: ședințe la cabinet, terapii de grup, workshopuri, conferințe și scris.
Am în plan să fiu mai consecventă în a ține workshopuri și conferințe dar aici singura condiție e să găsesc omul potrivit care să se ocupe de organizarea lor, iar asta se poate întampla și azi. Mai am în plan să public romanul la care lucrez- sau poate peste cinci ani va fi al doilea sau al treilea.
10. Dacă ar fi să faceți o singură magie pentru a schimba Lumea, care ar fi aceasta?
Deja o fac. Iubesc oamenii. Îi privesc cu dragoste, cu acceptare, fără să-i judec ci dimpotrivă valorizându-le fiecare aspect, fiecare resursă, valorizându-i pentru că pur și simplu sunt. Asta creează în interiorul lor puterea de a se privi astfel și ei pe ei înșiși și apoi de a da mai departe. Asta este magie; magia se întâmplă.
Interviu realizat de Andra Dan, Copywriter voluntar Happy Moms
Interviu cu Vistiana Long, terapeut de suflete, cu Esențe de Viu
- 12 decembrie 2018

Share:
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on pinterest
Pinterest
Share on linkedin
LinkedIn
Postări recente
Gabriela Brașoveanu – Din iubire pentru oameni
2 ianuarie 2022
Cine este Gabi? Inevitabil, cel mai ușor îmi vine să spun cine nu sunt. Dar voi spune cine sunt în …
Mădălina Popescu Duport – Iubesc oamenii și-mi iubesc muuult viața
18 octombrie 2021
Cine este Mădălina și care este povestea ta? În primul rând, mă bucur mult să ne cunoaștem, și sunt onorată că …
Dora Mache, Ioana Grigore și atelierele online
6 septembrie 2021
În plină pandemie, Dora și Ioana, au lansat ateliereonline.ro , o platformă de tip marketplace care oferă o selecție de ateliere online, …