Interviu cu Alis Anagnostakis – Creatorul Experiențelor de Învățare

Cu emoție în suflet spun că Interviul pentru Alis Anagnostakis a fost o provocare grozavă. De imaginat, de conceput și de găsit cuvintele potrivite apoi. O abundență de noțiuni, de idei adânci care pun toate rotițele în mișcare și care te lasă pe gânduri zile în șir.
Printre multe rânduri înțelepte despre Experiența de Învățare și Misiune Personală, Alis ne povestește cu patos despre ce înseamnă cu adevărat femeile lider și care este metoda lor specială prin care pot cu adevărat să facă o diferență în lume.
Alis Anagnostakis este genul de Coach pentru care probabil aș umbla prin țară ca să o ascult vorbind și ale cărei cărți (dacă ar publica) le-aș citi fără să vreau să mănânc sau să beau apă. Blogul l-am devorat repede și mai voiam. Astfel s-a născut această conversație, pentru care sunt extrem de recunoscătoare, în numele întregii comunități Happy Moms. Să ne fie Inspirație, Doamnelor!
Pe Alis Anagnostakis o găsiți oficial aici:
w w w. a l i s a n a g n o s t a k i s . c o m 
 
 
 
Descrie-te în maxim 5 cuvinte pentru mămicile antreprenoare Happy Moms.
Om conștient și cu sens.
 
Ce înseamnă pentru tine un Coach de succes? Cum depistezi tu un Coach care nu știe despre ce e vorba în propoziție?
Mă feresc de ani buni de cuvântul „succes”. Mi se pare că e limitativ, mă duce cu gândul la căsuțe de bifat, la rigle cu care ne măsurăm valoarea ca oameni, la tot felul de „trebuie” care apasă, la conformism, la competiție fără sens și vieți trăite în slujba egoului.
Un coach bun este, în viziunea mea, o persoană care e mai puțin mânată de motivația propriului „succes” și mai mult de o misiune autentică de a susține pe alții să își construiască visurile. Un coach bun este unul care își ia meseria în serios, care se pregătește temeinic pentru profesia lui, care are standarde etice clare și solide, care este, el însuși, într-un proces continuu de auto-explorare, descoperire și construcție personală pentru că știe că mereu mai are ceva de învățat despre sine. Un coach bun este acela care poate crea un spațiu sigur, de non judecată, de acceptare necondiționată pentru clienții săi. Este un partener de drum. Este cineva care și-a cultivat în timp capacitatea de a fi „de nedezamăgit”. Cineva care nu mai are nevoie să salveze, să-i repare pe alții, să demonstreze, să știe mai mult decât celălalt, ci care are încredere deplină în potențialul oamenilor cu care lucrează, are răbdare să meargă pas cu pas cu fiecare client pe drumul clientului, în ritmul acestuia. Un coach bun ascultă mult și vorbește puțin. Un coach bun are curajul să pună întrebări incomode și știe că e parte din misiunea lui să pună în fața clientului o oglindă, chiar atunci când imaginea reflectată va fi greu de digerat.
Cât despre coachii mai puțin buni – eu aleg să mă uit în jur în lumea coaching-ului și să îi caut pe oamenii valoroși, de la care am ce învăța. Sunt fericită să constat că sunt mulți. Sunt și mâhnită și uneori revoltată când văd lipsa acelor lucruri pe care le-am descris mai sus. Când ele nu sunt acolo, nu mai putem, cred, vorbi despre „coach bun”. Nu vreau să desenez unui coach care nu face cinste meseriei, însă cred că e destul de evident – ca în orice profesie, când lipsa de cunoaștere se întâlnește cu lipsa de etică, ceea ce rezultă e un cocktail potențial toxic.
 
Am descoperit pe platforma ta https://www.alisanagnostakis.com un articol interesant din 2014 despre Fericire – ce ai învățat tu despre ea. Ne poți spune dacă acum, după 4 ani s-a schimbat cu ceva viziunea ta de atunci? Ce este Fericirea pentru Alis în 2018?
Fericirea pentru mine înseamnă o viață trăită cu sens. O viață în care pot să îmi simt toate emoțiile – nu doar pe cele plăcute – și să fiu ok cu asta. O viață în care am mai multe intenții, dar mai puține planuri. În care știu „de ce-ul”, însă îmi dau voie să nu mai controlez atât de mult „ce-ul” și „cum-ul”. O viață în care, când pun capul pe pernă la finalul zilei, simt recunoștință pentru ziua care a trecut și tot ce am putut să trăiesc în ea. Fericirea e despre momente mici, timp cu oameni dragi, cărți care îmi deschid ochii, proiecte care mă fac să mă simt vie și să simt că pot aduce o picătură de schimbare pozitivă în lume.
 
Povestește-ne pe scurt despre Mind Learners și Școala de Coaching – cu ce scop ai început și cum a evoluat în timp?
Mind Learners și Școala de Coaching au o misiune comună – să îi întoarcă pe oameni înspre ei înșiși. Ambele au plecat de la conștientizarea mea că în viața asta nu evoluăm după rețete prescrise de alții, că avem nevoie să ne construim propriul drum. Dar nu putem face asta dacă nu ne cunoaștem pe noi.
Avem în creierul nostru 100 de miliarde de neuroni (cam tot atâția câte stele sunt în jumătate din galaxia Calea Lactee) și fiecare se conectează cu miii de alți neuroni. Purtăm, la propriu, pe umeri un univers despre care nu știm mare lucru. Iar ignoranța asta despre mecanismele propriilor minți și inimi ne costă foarte scump. Ne costă relații de cuplu eșuate, medii de lucru în care oamenii sunt profund demotivați și nefericiți, ne costă copilăriile copiilor noștri cărora, fără să ne dăm seama, le dăm mai departe tiparele noastre toxice. Eu mi-am făcut o misiune din a crea experiențe de învățare care să le deschidă oamenilor o poartă spre sine. Experiențe în care aduc multă știință – neuroștiință, psihologie pozitivă – și construiesc călătorii de introspecție. În școala de coaching, oamenii învață, parcurgând propria călătorie, să fie la rândul lor facilitatori pentru călătoriile altora.
Misiunea ultimă a tuturor lucrurilor pe care le fac este să susțin, cum pot, oamenii din jurul meu să devină mai conștienți de ei înșiși. Am convingerea că odată cu această „trezire” personală, vine și mai multă responsabilitate, împlinire și capacitate de a alege să fii un om care să aducă bine, nu și mai multă distrugere, pe planeta asta pe care o împărțim cu toții.
 
Minte – Inimă – Spirit. Care ar fi diferența între inimă și spirit, din perspectiva ta și cum îi înveți pe ceilalți să vadă în faptele de zi cu zi această diferență?
Asta este o distincție pe care o facem în cadrul școlii de coaching. „Mintea” e zona rațională, cognitivă – ne antrenăm mintea pentru a fi atentă, a fi prezentă, a observa, a analiza. Apoi vorbim despre „inimă” – adică zona emoțională, partea din noi care simte – și aici lucrăm pentru a ne înțelege și împrieteni cu emoțiile noastre. Apoi vorbim despre „spirit” – adică acea parte a fiecăruia dintre noi care tânjește după transcendență, după contribuție dincolo de noi, după conectare cu ceva dincolo de noi – iar acel ceva nu trebuie să fie vreo entitate religioasă. Nevoia noastră de sens și misiune personală ține de partea de „spirit”. Ca și coachi, noi ne uităm la toate aceste aspecte ale unui individ și, în procesul de coaching, ținem cont de client în întregimea sa – minte/inimă/spirit și lucrăm cu toate aceste dimensiuni.
 
Ce este coachingul executiv? Cum se diferențiază el de alte tipuri de coaching? Crezi că te definește cel mai mult?
Coaching-ul executiv este acel coaching de care beneficiază de obicei managerii în cadrul companiilor din care fac parte. Este coaching-ul pe care eu am ales să îl practic în mod firesc, pentru că toată cariera mea de trainer și consultant s-a desfășurat în cadrul companiilor. În mod fundamental, toate tipurile de coaching (dacă vorbim prin lentila Federației Internaționale de Coaching, forul care reglementează această meserie la nivel global) au în comun aceleași competențe. Aceste etichete „executiv”, „business”, „life”, „health”, etc – se referă mai degrabă la tipul de clienți, focus-ul proceselor de coaching. În coaching-ul executiv, de exemplu, un client poate să aibă obiective legate de cariera sa, de relația cu echipa, de rezultatele de business, iar în „life coaching” clienții să lucreze mai degrabă pe obiective personale. Însă, din experiența mea, indiferent unde se întâmplă coaching-ul și ce etichetă îi punem, în final lucrăm tot cu o ființă umană, în toată complexitatea ei. Lucrăm cu visurile, fricile, convingerile limitative, resursele interioare ale unui om. Într-un fel, „all coaching is just coaching”.
 
Dă-ne o definiție aparte pentru Misiunea Personală.
Misiunea personală înseamnă, pentru mine, acel DE CE al fiecăruia dintre noi. Acel motiv fundamental pentru care facem ce facem în fiecare zi. Misiunea este răspunsul pe care l-am da, peste ani, la întrebarea pe care ne-ar putea-o pune strănepoții noștri – „bunico, tu de ce ai trăit, despre ce a fost viața ta?”. Dacă viața ar fi o pădure cu mii de poteci în toate direcțiile, misiunea ar fi o luminiță în depărtare, un far doar al nostru care ne va ghida mereu pașii într-o anumită direcție. Misiunea nu e o meserie, nu e un set de obiective realizate și în niciun caz nu e o persoană (mă gândesc aici la formulări de tipul „copiii sunt sensul meu” sau „familia e sensul meu”). Eu cred că misiunea e mult mai profund dincolo de toate astea. Misiunea e motivul, sensul, din spatele tuturor acțiunilor noastre. Și, atunci când confundăm misiunea cu profesia, cu relația, cu oricare dintre rolurile noastre – din păcate apar tot felul de derapaje, dependențe, presiuni pe care le punem pe alții ca să ne dea din afară ceea ce de fapt ar trebui să definim în interior – sens.
 
Care crezi că ar fi 3 lucruri pe care, dacă le-am putea schimba în lume, totul s-ar schimba odată cu ele?
Eu mă gândesc la un singur lucru care, dacă s-ar schimba în lume, totul s-ar schimba: conștiința umană. Dacă oamenii ar fi mai treji, mai conștienți de ei înșiși, de impactul lor în lume, dacă oamenii ar fi mai înțelepți – atunci umanitatea ar avea șansa să trăiască sustenabil pe planeta asta care, în acest moment, pare că nu ne mai poate susține, așa inconștienți cum suntem. În acest moment, din păcate, există o mare îndoială că vom reuși să ne trezim la timp, în numere suficient de mari, încât să ne salvăm ca specie, însă eu îmi propun, atâta cât sunt pe aici, să îmi aduc contribuția la procesul ăsta de trezire pentru cât mai mulți oameni. Mi se pare cel mai bun și mai util lucru pe care îl pot face cu viața pe care am primit-o.
 
Inspiră-ne prin a ne spune cum îmbini viața de familie cu coaching-ul și o viață profesională activă.
Pentru mine nu există distincția asta. Nu am viață de familie și viață profesională – am doar viață. Profesia mea e doar un mod prin care îmi îndeplinesc sensul – misiunea. Rolul de mamă e alt mod prin care îmi îndeplinesc același sens – cu Edna am ocazia să însoțesc un om pe drumul vieții lui de la momentul zero. E un mare privilegiu să pot vedea cum se formează o conștiință și să pot avea un rol activ în procesul ăsta de formare.
Nu am vreo rețetă pentru echilibru – învăț din mers, ca noi toate.  Uneori muncesc prea mult și am învățat, cu greu, să mă observ și să spun „STOP”. Uneori iau mai mult decât pot duce și a trebuit să învăț să cer ajutor și, cel mai greu pentru mine, să spun „NU”.
Mi-am stabilit totuși câteva repere care m-au ajutat enorm: de exemplu, timpul pentru copil e sacru – după-amiezele după ora 5, după grădinița ei și cursurile mele, sunt de neatins – am refuzat nenumărate invitații la evenimente de seară în anii de când s-a născut ea. Toate weekendurile în care nu avem școala de coaching (singurul proiect care, din motive foarte puternice, are loc în weekend) sunt ale ei. Asta ne dă timp și spațiu să ne conectăm, să facem lucruri frumoase împreună, să „ne umplem găleata cu iubire”, cum ne place nouă să spunem. Tot sacru e și timpul pentru tatăl ei – am convingerea că prea multe dintre noi uităm de cuplu când apare copilul și cred că e o mare greșeală, pentru că dacă relația de cuplu nu funcționează, nici creuzetul cu echilibru și dragoste în care se dezvoltă copilul nu mai funcționează.
Alt reper este auto-observarea – meditez constant, fac yoga – sunt modalități de a intra permanent în contact cu mintea și corpul meu, de a-mi antrena acea „meta -atenție” care apoi mă ajută să îmi dau rapid seama când intru pe pilot automat și să ies, să mă întorc la a trăi în prezent. Practica asta e o mare sursă de echilibru, în cele mai grele și obositoare perioade.
În fine, alt reper este: am „de ce-uri” clare, ancorate în misiunea și valorile mele.  Dincolo de ele, las multă deschidere și îi dau voie universului să mă surprindă. Am învățat să controlez mai puțin și să-mi ascult intuiția mai mult. Dacă un proiect s-a anulat, primesc cu acceptare pentru că știu că se face loc pentru altceva. Dacă un proiect sună bine, dar simt cum mi se strânge stomacul gândindu-mă că o să îl încep, spun din start NU. Dacă nu e congruent cu valorile mele, spun „nu”. Dacă nu văd sensul, spun „nu” – indiferent dacă din punct de vedere financiar ar fi fost o oportunitate. În felul ăsta mi-am eliberat foarte mult timp și energie pentru lucrurile care chiar contează. În același timp, când s-a ivit o oportunitate și am simțit că mi se deschide inima, am spus „da” fără prea multe gânduri, chiar dacă a implicat efort, timp și energie sau a părut, din afară, că mă arunc „cu capul înainte”.
 
Ai avea câteva cuvinte pentru antreprenoarele pasionate din Asociația Happy Moms?
Am tare multă admirație pentru femeile care aleg să își asume puterea. Eu cred că lumea asta are multă nevoie de femei conștiente, care își găsesc drumul și nu le e teamă să meargă pe el. Are nevoie de femei care să conducă – e suficient să ne uităm la câte probleme globale sunt generate de leadership-ul masculin narcisic, îngust și mânat de un ego insațiabil. Eu cred că noi, femeile, avem un potențial enorm de a aduce echilibru în lume pentru că puterea arhetipal feminină e mai degrabă „putere împreună cu alții”, spre deosebire de cea masculină care tinde să fie „putere asupra altora”. În momentul ăsta avem mare nevoie de lideri care vor „putere împreună cu” alții pe care s-o folosească în beneficiul altora, nu doar al lor.
Sunt încă prea puține femei antreprenor și prea puține femei în poziții de conducere pentru că noi mereu așteptăm să ne convingem că suntem suficient de bune și de pregătite. Citeam undeva un studiu conform căruia un bărbat aplică la un job dacă știe că îndeplinește cam 60% din cerințele pentru postul respectiv. O femeie, în aceeași situație, nu aplică decât dacă îndeplinește 90% din cerințe. Cred că avem nevoie să ne creștem încrederea în noi, să ne îmbrățișăm, fără orgoliu, propria măreție. Să ne uităm la ce am realizat și să ne dăm o îmbrățișare – să ne spunem mai des nouă însene: „ești minunată, te iubesc”. Avem nevoie să acceptăm că suntem imperfecte, că greșim și o să continuăm s-o facem, dar asta nu ne face mai puțin valoroase.
Am citit recent încă o carte a unei autoare tare dragi mie- Tsultrim Allione. Cartea se numește „Wisdom rising” și este despre principiul feminin în tradiția budistă și femei care își cultivă conștient propria putere. Acceași autoare a mai scris altă carte fabuloasă – „Feeding your Demons” – la noi s-a tradus „Cum să-ți hrănești demonii” – și este despre puterea de a ne îmbrățișa slăbiciunile, defectele, umbra și a le transforma în aliați. Tsultrim Allione însăși e un studiu de caz de putere feminină – o înțeleaptă, budistă, printre puținele femei „lama” din vest. Le doresc din suflet tuturor femeilor care construiesc ceva cu sens în țara asta, pentru copiii lor, pentru alții – să își cultive conștient această putere de a schimba lucrurile, acest curaj de a fi ele însele, de a-și clădi visele indiferent de ce ar spune societatea că „se poate”, „e bine”, „trebuie” sau „se cuvine”.
Interviu realizat de către Andra Dan, copywriter Happy Moms