Adriana Ispas – Forță, Determinare, Putere. Mamă și Director General Al Camerei De Comerț și Industrie Brașov
https://happymoms.ro/wp-content/uploads/2017/09/Adriana-Ispas.jpg
O zi blândă cu accente de toamnă mi-a purtat cândva pașii, acum vreo 13 ani, proaspătă absolventă fiind – cu idealuri, gânduri și dorințe ascunse de a deveni manager în timp record, așa cum visează orice absolvent al specializării Management – către Camera de Comerț și Industrie Brașov.
Intuiam că e drum lung de parcurs până la statutul mult râvnit, și cum trebuia să pornesc de undeva, am plecat voinicește, cu entuziasmul, energia și optimismul în buzunar către o sală de ședințe, mare, luminoasă și primitoare, dar totuși sobră și cu prestanță, către un scaun obișnuit, alături de alți candidați, cu emoții, un pix și o hârtie, pășind timid către proba scrisă a examenului pentru postul de referent.
Soarta mi-a plănuit totuși altceva, carieră didactică fiind cea care m-a vânat și m-a cucerit, însă pe doamna distinsă pe care am întâlnit-o în sala cea luminos de verde și prietenos de sobră, am ajuns să o prețuiesc și să o admir mai mult, an după an. Să o redescopăr mereu prin ochii celor cu care colaborează, să constat că valori precum seriozitatea și spiritul de echipă sunt mai actuale ca niciodată. Și că o mamă rămâne mamă, indiferent de statutul social, calificarea, job-ul sau postul ocupat.
Cine și cum este Adriana Ispas?
Adriana Ispas este o persoană care, ajunsă la vârstă de 56 de ani, privește înapoi cu satisfacție.
Care a fost evoluția profesională?
Absolventă a clasei speciale de matematică a Liceului “Dr.I.Mesota”, aveam că singură alternativă: o facultate tehnică. Era în anul 1976 când am început Facultatea de Autovehicule Rutiere, pe care am terminat-o între fruntași, motiv pentru care profesorii mă îndemnau să rămân că asistent în Universitate. Mi-a fost greu să le spun profesorilor mei, care mă apreciau, că eu nu iubesc ingineria. A trebuit să vină anul 1990, care să mă îndrepte spre alte tărâmuri. Și totuși, cei 9 ani de inginerie, în proiectare, la aprovizionare și că tehnolog de secție, au avut o mare contribuție la formarea unui mod de gândire și de management.
Completarea studiilor în domeniul economic împreună cu pionieratul în domeniul privatizării au constituit un pas înainte în evoluția profesională. Cei 24 de ani la Camera de Comerț și Industrie au însemnat o evoluție permanentă de la postul de referent, la cel de șef compartiment, șef department, director, membru în Colegiul de conducere, vicepreședintă, director general.
O perioadă de 6 ani am îndeplinit cu mare drag și funcția de cadru didactic asociat la Universitate, de dată această în discipline economice.

Dar evoluția în plan personal, mai ales în calitate de mamă? Cum ați reușit să împărțiți timpul între familie și carieră când copiii aveau vârstă preșcolară?
M-am căsătorit foarte tânără, la 23 de ani, iar după 4 ani s-a născut Miruna și la 31 de ani l-am născut pe Andrei. Eram în perioada în care concediul post natal era de 3 luni și, cu greu, se mai putea prelungi câteva luni (beneficiam doar de program redus la 6 ore până la vârsta de 12 luni). Pe atunci, se introducea prima masă diferită de lapte încă de la 4 luni, așa că am reușit să alaptez copiii până pe la 8 luni.
A fost momentul în care bunicii, care tocmai se pensionaseră, și-au preluat atribuțiile, la foc continuu.
Dacă în “programul de zi” al copiilor se implicau mai mult bunicii și soțul, care avea un program mai flexibil lucrând în învățământ, rolul meu intervenea după amiază și seară. Aceasta însemna, pe lângă eventuala asistență la pregătirea temelor, povestirea întâmplărilor zilei, planificarea zilei următoare și … medierea conflictelor.
Au fost și multe zile când, din cauza programului prelungit de lucru, ajungeam seara târziu acasă. Aproape niciodată nu se culcau înainte să mă vadă și, pentru că nu mă plângeam niciodată că sunt obosită, parcurgeam, mai pe scurt, același program cu copiii.
Timpul pe care nu puteam să li-l acord zilnic, încercăm întotdeauna să-l recuperăm în concedii.
Pot spune că am reușit (și nu a fost deloc ușor) să am doi prieteni și în același timp copii.
Dacă ar fi să porniți din nou pe drumul carierei, ați face aceleași alegeri?
Probabil că da. Este foarte greu de spus, mai ales după ce ai ocazia să profesezi în două regimuri atât de diferite.
Dar în legătură cu educația copiilor?
Categoric da. Consider că “pornirea” pe care le-am dat-o, încă de la grădiniță, spre limba germană că limba maternă, le-a fost foarte utilă în traseul profesional.
După aceea, implicarea mea în supravegherea procesului de învățare (mai ales la băieți) consider că a fost benefică.
Faptul că au avut nevoie de sfatul meu în opțiunea de carieră, m-a bucurat.

Care a fost cea mai mare provocare din carieră?
Faptul că am rezistat tentațiilor la care am fost supusă atunci când mi s-au făcut oferte de muncă având salarii de câteva ori mai mari decât cel de la CCI Brașov. Motivul: pentru mine este mai important să–ți placă ceea ce faci.
Dar din perspectiva calității de mamă?
Momentul în care copiii se desprind.
Și … poate… momentul când părerea mamei e mai puțin importantă. Oare … va ajunge nici să nu mai conteze???!!!
Ce vă doriți pentru viitor în planul carierei?
Să simt oamenii cu care lucrez la fel de aproape că acum. Să simt ECHIPA.
Dar în plan personal?
Să continui să mă bucur de sentimentul pe care-l am. Acela că sunt mama a doi copii reușiți, normali, care fără să fie genii, și-au făcut treaba așa cum trebuie, au drumul lor în viață, pe care merg înainte , cu decență. Și pentru aceasta, îi mulțumesc lui Dumnezeu.
Ce le-ați transmite mamelor din comunitatea Happy Moms?
Consider că, în fiecare familie, părinții se împart în “cel bun”și “cel rău”. Ca mame, să nu le fie teamă să–și asume partea a două. Atunci când copiii vor crește și vor reuși să le fie și prieteni, sigur ei vor înțelege cât de necesară a fost și atitudinea părintelui “rău”.
Mulțumesc pentru deschidere, sinceritate și autenticitate.
Dana Lupșa
Soarta mi-a plănuit totuși altceva, carieră didactică fiind cea care m-a vânat și m-a cucerit, însă pe doamna distinsă pe care am întâlnit-o în sala cea luminos de verde și prietenos de sobră, am ajuns să o prețuiesc și să o admir mai mult, an după an. Să o redescopăr mereu prin ochii celor cu care colaborează, să constat că valori precum seriozitatea și spiritul de echipă sunt mai actuale ca niciodată. Și că o mamă rămâne mamă, indiferent de statutul social, calificarea, job-ul sau postul ocupat.

Adriana Ispas este o persoană care, ajunsă la vârstă de 56 de ani, privește înapoi cu satisfacție.

Absolventă a clasei speciale de matematică a Liceului “Dr.I.Mesota”, aveam că singură alternativă: o facultate tehnică. Era în anul 1976 când am început Facultatea de Autovehicule Rutiere, pe care am terminat-o între fruntași, motiv pentru care profesorii mă îndemnau să rămân că asistent în Universitate. Mi-a fost greu să le spun profesorilor mei, care mă apreciau, că eu nu iubesc ingineria. A trebuit să vină anul 1990, care să mă îndrepte spre alte tărâmuri. Și totuși, cei 9 ani de inginerie, în proiectare, la aprovizionare și că tehnolog de secție, au avut o mare contribuție la formarea unui mod de gândire și de management.
Completarea studiilor în domeniul economic împreună cu pionieratul în domeniul privatizării au constituit un pas înainte în evoluția profesională. Cei 24 de ani la Camera de Comerț și Industrie au însemnat o evoluție permanentă de la postul de referent, la cel de șef compartiment, șef department, director, membru în Colegiul de conducere, vicepreședintă, director general.
O perioadă de 6 ani am îndeplinit cu mare drag și funcția de cadru didactic asociat la Universitate, de dată această în discipline economice.



M-am căsătorit foarte tânără, la 23 de ani, iar după 4 ani s-a născut Miruna și la 31 de ani l-am născut pe Andrei. Eram în perioada în care concediul post natal era de 3 luni și, cu greu, se mai putea prelungi câteva luni (beneficiam doar de program redus la 6 ore până la vârsta de 12 luni). Pe atunci, se introducea prima masă diferită de lapte încă de la 4 luni, așa că am reușit să alaptez copiii până pe la 8 luni.
A fost momentul în care bunicii, care tocmai se pensionaseră, și-au preluat atribuțiile, la foc continuu.
Dacă în “programul de zi” al copiilor se implicau mai mult bunicii și soțul, care avea un program mai flexibil lucrând în învățământ, rolul meu intervenea după amiază și seară. Aceasta însemna, pe lângă eventuala asistență la pregătirea temelor, povestirea întâmplărilor zilei, planificarea zilei următoare și … medierea conflictelor.
Au fost și multe zile când, din cauza programului prelungit de lucru, ajungeam seara târziu acasă. Aproape niciodată nu se culcau înainte să mă vadă și, pentru că nu mă plângeam niciodată că sunt obosită, parcurgeam, mai pe scurt, același program cu copiii.
Timpul pe care nu puteam să li-l acord zilnic, încercăm întotdeauna să-l recuperăm în concedii.
Pot spune că am reușit (și nu a fost deloc ușor) să am doi prieteni și în același timp copii.

Probabil că da. Este foarte greu de spus, mai ales după ce ai ocazia să profesezi în două regimuri atât de diferite.

Categoric da. Consider că “pornirea” pe care le-am dat-o, încă de la grădiniță, spre limba germană că limba maternă, le-a fost foarte utilă în traseul profesional.
După aceea, implicarea mea în supravegherea procesului de învățare (mai ales la băieți) consider că a fost benefică.
Faptul că au avut nevoie de sfatul meu în opțiunea de carieră, m-a bucurat.



Faptul că am rezistat tentațiilor la care am fost supusă atunci când mi s-au făcut oferte de muncă având salarii de câteva ori mai mari decât cel de la CCI Brașov. Motivul: pentru mine este mai important să–ți placă ceea ce faci.

Momentul în care copiii se desprind.
Și … poate… momentul când părerea mamei e mai puțin importantă. Oare … va ajunge nici să nu mai conteze???!!!

Să simt oamenii cu care lucrez la fel de aproape că acum. Să simt ECHIPA.

Să continui să mă bucur de sentimentul pe care-l am. Acela că sunt mama a doi copii reușiți, normali, care fără să fie genii, și-au făcut treaba așa cum trebuie, au drumul lor în viață, pe care merg înainte , cu decență. Și pentru aceasta, îi mulțumesc lui Dumnezeu.

Consider că, în fiecare familie, părinții se împart în “cel bun”și “cel rău”. Ca mame, să nu le fie teamă să–și asume partea a două. Atunci când copiii vor crește și vor reuși să le fie și prieteni, sigur ei vor înțelege cât de necesară a fost și atitudinea părintelui “rău”.
Mulțumesc pentru deschidere, sinceritate și autenticitate.
Dana Lupșa